Stupefacţia Karmei

Deschideam hotelul Marriott, in 2000. Şantier, praf, whatever. Pentru cei care-şi mai amintesc, galeriile comerciale au fost deschise ulteior, mai întâi a fost inaugurat hotelul şi galeriile au fost blocate cu nişte pereţi mari de rigips. Ei bine, acest lucru mi-a afectat grav fericirea. Nu mă credeţi, dar datorită acestui lucru viaţa mea s-a schimbat radical, aş fi putut fi de mult fericit dacă nu erau aceste galerii comerciale, să vedeţi de ce:

Era o tipa la Worldclass, Georgiana o chema parcă, nu-mi mai amintesc exact, micuţă, minionă dar foarte bine lucrată, frumuşică, sexoasă şi foarte plină de viaţă. Eram topit. Una, două, îmi făceam de lucru pe la WorldClass când era ea de serviciu. Şi ea îmi zâmbea şi îmi răspundea... o minune de fată. Cred că nu-mi putea rezista, altfel nu văd de ce.

Apropiindu-se de final lucrările, se deschide accesul spre  galeriile comerciale prin primul magazin. Adică zidurile de rigips erau la locul lor, doar că noi treceam de ele intrând prin primul spaţiu comercial şi ieşind după zidul de rigips.Şi pentru că se lucra în draci schimbările se petreceau de la o zi la alta. Aşa că, într-o dimineaţă, ducându-mă spre biroul depatamentului care era la capatul galeriei comerciale, intru prin ceea ce ar fi trebuit să fie vitrina primului spaţiu comercial, ca să trec dincolo de zidul de rigips. Numai că pe partea cealaltă montaseră deja geamurile. Mari, fumurii, imense. Preocupat şi cu ochii la geamurile respective trec cu tupeu pe lângă ele şi..

V-aţi întâlnit vreodată cu propria voastră consternare? Mai era un geam şi ăsta nu era fumuriu era clar ca ”transparenţa translucidă” (asta a fost o figură de stil..). Cu ditamai cucuiul in frunte, trec eu de geam şi mă uitam din galerie cu uimire, întrebându-mă de ce două geamuri sunt fumurii şi unul e clar, lăsând impresia că e un spaţiu gol? Eram şi ofticat puţin, aveam cucui, mă gândeam că vor râde colegii de mine.

Şi cum stăteam eu post-stupefiere uitându-mă la situaţia respectivă, apare, cine credeţi? Georgiana. Cu un clip board în mână, pas alergător, mă vede, ridică mâna, zambeşte şi vine alergând, direct înspre mine.. Avea aşa un alergat săltat, vioi, ştiţi? Cu ochii la mine, Georgiana nu a văzut geamul. Însă, ce am văuzt eu, de pe partea cealaltă, mvai, nu vreţi să ştiţi. Instant karma, vă jur! Georgiana zâmbet, o fracţiune de secundă după, Georgiana afiş, (desprinsă de la sol), faţa schimonosită de la contactul cu geamul, arcada spartă, sînge pe geam, Georgiana Knockout!!

Măi, sunt un om puternic, dar.. două stupefacţii în aceiaşi zi? Ce ar fi trebuit să facă un om normal? Păi să.. acorde primul ajutor, nu? Dar primul om normal a venit abia după câteva minute şi nu avea cine să-mi acorde primul ajutor pentru că toţi erau concentraţi pe Georgiana, care era leşinată.. Apă, pansamente, mă rog. Eu eram aplecat pe vine şi mă sufocam de râs. În primul rând pentru că încercam din răsputeri să par serios, să nu râd. Vi s-a întâmplat vreodată chestia asta? Să simţiţi că leşinaţi de râs, dar, datorită ridicolului, să încercaţi să vă abţineţi? E cumplit!

Mă uitam, printre sughiţuri, de dincolo de geam, la Georgiana, care statea în fund şi cumva, salvarea mea a venit tot de la ea, pentru că altfel aş fi putut să mor „ Râzi ca un bou, futu-ţi morţii mătii!” mi-a spus cu obidă, moment în care, ce credeţi? Eu era să leşin de râs la modul propriu.

Bravo, Georgiana, m-ai salvat! Lasa-mă fată, chiar vrei să mă omori cu zile?

O vreme am ocolit WorldClass-ul, e scump!, În special pe cel de la Marriott. După câţiva ani întreb un fost coleg, de la WorldClass, „măh, Georgiana mai lucrează la voi?” . A plecat de mult! Pff, ce situaţie, aş fi putut să fac mai mult sport, aş fi putut fi într-o relaţie cu fata aia, dar geamul..hm!