duminică, 23 octombrie 2016

ajutor - copilul meu e premiant!

Îmi este foarte clar că am o mare problemă; fetița mea, de clasa a 3-a e premiantă. AM avut totuși o revelație. Am văzut mai ieri, o postare, cu un mesaj transmis în Singapore, unor părinți, ai căror copii urmau să dea un examen. Echipa didactică le spunea părinților ca.. indiferent de rezultatul la examen, să nu-și învinovățească odraslele.. Și mi-am adus aminte că mi-am propus să nu-i impun niciodată copilului meu, să fie primul. Dar cum pot lupta singur, cu toată cultura socială? Pentru că dincolo de ce îi spun eu, ea este la școală. Și acolo este cultivată competiția, sub toate formele ei. Da, am învățat, de pe vremea când făceam sport, că fără competiție nu poți progresa. Și mi-am asumat_o. Dar mai târziu, am mai adăigat o sintagmă, ”cu tine însuți!”. Deci, singura competiție care contează, e cea cu tine însuți.
Copilul meu se simte ”bine” când este lăudat, fetița mea VREA să fie printre primii din clasă și suferă când simte că nu a făcut ceva, cum trebuie. o fi bine, o fi rău?

Personal, cred că nu e foarte bine! Pentru că daca fetița mea va continua să fie prima din clasă și în anii următori voi fi suficient de confuz încât să nu înțeleg exact spre ce ..direcție vrea să meargă, la ce se pricepe cel mai bine, spre ce discipline are atracție, pentru că nu te poți pricepe la toate. Și potențialul de geniu nu e în targetul meu, pentru că, nu cunosc genii fericite.
Care este misiunea mea, ca părinte? păi, dacă o luăm de la baza piramidei, procreerea pentru continuarea speciei, ar fi misiunea de bază, se pare că.. pentru asta ne-am născut. (Dar într-un plan avansat, cred că ..unii dintre noi ar trebui să fie atenți la cum se înmulțesc :))) Eu personal, mi-am setat o misiune în ceea ce îi privește pe copiii mei; să le dau educația necesară de a învâța să traiască cum trebuie, punct! Asta nu înseamnă ultima fiță de telefon, sau mașina, sau.. case, sau..
Înțeleg obsesia părinților care au prins comunismul, dar nu îi înțeleg pe cei din generația mea, care au prins trecerea. Încă se gândește cantitativ, ”să ai” e mai important decât ”să fii” (și mă refer la a fi cineva dpv social, nu la a fi primul care prinde un loc).. suntem o nație pusă pe acumulare. peste tot, de la școală, pe stradă, în metrou, oriunde, e important să fii primul. Altfel, riști să ți-o iei, riști să pierzi, riști să NU AI. Și astfel, trăim după o lege a junglei, în care supreviețuiesc cei mai puternici, cei mai inspirați, de obicei.. primii în orice. Fără ipocrizie, am făcut, FAC încă asta și eu, dar realizez că trebuie începută schimbarea.
Practic, NU există empatie socială, asta e cel mai mare bulshit pe care îl înghițim. Există cazuri disparate de oameni care mă uimesc, de exemplu, eroii de la COLECTIV, care s-au întors în infern, pierzîndu-și viețile, pentru a-i salva pe alții. Ăsta ar trebui să fie exercițiul pe care ar trebui să-l facă fiecare om de pe planeta asta. Ne umplem de emoție, citind despre astfel de cazuri, dar câți dintre noi suntem capabili să ”cedăm” penrtu binele comunității. Să vă spun ceva. văd zilnic, dincolo de nesimțire și indolență, exemple de părinți care vor crește copii ratați. În fiecare zi, la ieșirea de la școală a copiilor, din clasele primare, la toate școlile pe unde am fost, părinții și bunicii se îmbulzesc la intrare, blocând vizibilitate, accees pentru copii, orice. Numai să își ia ei primii copiii. Înțelegeți în ce societate trăim? Această treabă ar putea fi făcută civilizat, organizat, este nevoie de respectarea unor reguli de bun simț, care, din păcate, nu există.. AM fost la concert la Maroon 5 , cu soția mea și am nimerit între niște fete de 14, 15 ani.. Le auzeam cum discută între ele, să își facă loc.. pur și simplu, te împingeau, cu tupeu. Asta e cultura! Ăștia sunt părinții care s-au înghesuit atâția ani în autobuze, în metrou, în ..orice. Fără să le pese, numai să fie primii. Și acum, eu .. ce să o învăț pe fetița mea? să fie prima, ca să supraviețuiască? Să NU lase de la ea, să dea din coate, să izbândească?

Îmi este foarte clar ca noi, în mod particular românii, trăim după principiul ”după mine potopul”. mă combate cineva? mergeți într-o zonă de picnic și uitați-vă puțin. Ieșiți pe stradă cu mașina, la o oră de vârf, ce auziți și vedeți? Mă rog, tema articolului nu este patriotismul (pentru că declarat, eu NU sunt) dar revenind, cum rezolv acest conflict? cum să îmi învăț copilul cât de important este să TRĂIASCĂ viața și să nu se lase ea însăți trăită de viețile celorlalți?
cea mai grea misiune de pe pământ este cea de părinte. Ba nu, aceea de părinte responsabil!

Cred că singurul lucru pe care îl pot face, este să îi arăt fiicei mele cât de puțin important este locul I la școală și căt de importantă este competiția cu ea însăși, nu cu ceilalți. Și pentru că are materialul meu genetic, cu siguranță, punând și iubirea pe care i-am sădit-o în suflet, va înțelege care e calea de urmat. Așa, obligată fiind de către ceilalți să dea din coate, trag nădejde că la un moment dat, va ști ce să facă să nu fie nevoie să dea din coate, să lupte numai pentru ceea ce trebuie, cu armele care trebuie și cu forța care trebuie. și acest ”trebuie” și-l setează singură. Eu nu îi voi spune ” așa trebuie”. Eu nu o voi motiva să ia premiul I la școală, eu o voi premia când va fi fericită.
Știu, intru în conflict cu specialiștii în parrenting, dar nu, nu e cazul să îmi fac griji nici că va fi leneșă, că va mânca peste măsură, pentru că va traduce ”fericirea” în mod greșit, pentru că spuneam, ARE materialul meu genetic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu