luni, 18 mai 2015

Instinctul de aparare

Sunt şocat să văd cu câtă nonşalanţă scot unii cuţitul pt a-şi rezolva o problema. Două cazuri majore în mai puţin de 24 de ore. Unii s-au luat de o fata în centrul vechi şi cel care o însoţea pe una dintre fete a scos cuţitul şi i-a dat "agresorului" 7 găuri. Al doilea caz, un om a fost înjunghiat de către un agresor, la ieşirea din metrou la staţia Eroii Revoluţiei. Două lucruri mă intrigă major; conceptul de legitimă apărare pe de o parte şi impactul psiho-social pe de altă parte. Am mai vorbit despre legitima apărare şi felul greşit în care este aceasta înţeleasă.

Problema cea mai mare este că sub aspectul aspiraţiei de "legitimă apărare" de cele mai multe ori tindem să depăşim limita "îndepărtării stării de pericol" aşa cum presupune legea şi dorim cu orice preţ să-l "punem la punct" pe cel cu care suntem în conflict.Urmarea? un fugar, care mai devreme sau mai târziu va fi prins şi va scrie cu mânuţa lui că a scos cuţitul pentru că (eventual) prietena lui a fost "agresată", lucru care nu îl va ajuta în niciun fel pentru că de fapt "starea de pericol" nu a existat în mod real. Eventual ceva ego care a acţionat ca factor declanşator. Oricum, dacă puştiul din imagine nu avea cazier, de acum încolo treaba asta o să-l urmăreasca for ever. Bine, în imagine se vede că pe ăla îl mănâncă "coaja" şi după primul picior pe care îl primeşte chiar şi el este hotărât să tranşeze situaţia.
Din punct de vedere psihologic, avem un flux de "trigăre" (atacuri verbale, înjurături, fără contact fizic în prima fază), dar de la primul contact fizic, practic noţiunea de legitimă apărare a dispărut, unul sau mai mulţi participanţi la o bătaie având de pus la punct pe cineva, fiecare în felul şi după puterile sale. Acum, ca fost luptător antiterorist, sportiv  şi posesor legal de armă cu glonţ, m-am întrebat întodeauna "ce aş face dacă"? Asta ar trebui să fie o întrebare de om responsabil şi cu cât mai multe scenarii identificate, cu atât ai mai multe şansele să ieşi "bine" dintr-o situaţie de conflict. Totuşi, aş fi ipocrit să nu recunosc faptul că există situaţii pe care nu vreau să le enumăr aici în care.. aş căuta să îmi fac dreptate fără să mai sper în justiţie. De ce?  pentru ca A) - nu ştiu dacă să am încredere în justiţie văzând cum judecători sunt arestaţi pentru corupţie după ce au favorizat infractori de drept comun, talhari, violatori, criminali.. şi B) - nu ştiu dacă nu cumva ăla cu care aş avea un potenţial conflict, nu este cumva "finul" vreunui "chestor" din poliţie. Într-un cuvânt, NU AM ÎNCREDERE. Şi dacă să zicem, experienţa şi viaţa m-au ajutat să învăţ şi să simt stările de pericol, pozitionându-mă faţă de acestea astfel încât să am cel mai bun răspuns posibil, a trebuit (şi o fac încă) să lucrez la acea furie.. la acea tendinţă de a exploda, atât de vizibilă în ceea ce mă priveşte, de a nu-l nimici pe ală care-mi ia morţii.. la volan pt că nu ştiu ce, sau pe ciorile care se urcă câte şapte în tramvai şi joacă footbal printre călători la propriu. Şi asta pentru ca NIMENI nu are capacitatea de a face ordine în această ţatră. Şi atunci, un om cu experienţa şi skillurile mele preferă să stea în banca lui, pt că ţiganii nu prezintă decât un moment de DISCONFORT social, care nu ar justifica în niciun fel faptul că de fapt, eu i-as rupe cu bătaia astfel încât să nu mai joace footbal în viaţa lor. Din punct de vedere psiho-social, cu toţii resimţim, disconfortul creat de lipsa AUTORITĂŢII în viaţa noastră. Cine profită? Evident cei mai defavorizaţi; ţiganii în primul rând şi clasele cele mai de jos în al doilea rând. Şi nu mă refer la cei integraţi ci la cei care speră să ne integreze ei pe noi, în lumea lor. De câte ori nu v-au rămas cuvintele în gât simţind ca sunteţi jigniţi sau obligaţi să suportaţi acte la limita moraliţăţii, simţind că vă doriţi "o putere", să daţi o lecţie, să puneţi la punct pe cineva care făcea ceva injust? binenţeles, "injust" din perspectiva dvs, pentru că mai e ceva: suntem clipă de clipa în situaţia de a face parte din cel puţin două perspective în acelaşi timp; a noastră şi a celorlalţi. Şi nu întodeauna sunt aceleaşi. Dar oricum, revenind, sunt convins că oamenii normali care citesc aceasta postare, au trecut cu siguranţă, cel puţin o dată, prin acest sentiment acut, de frustrare, că.. nu putem face nimic, că trebuie să "tolerăm".

Pe fondul neîncrederii totale în "autoritate" tindem să ne rezolvăm singuri problemele. De cele mai multe ori însă, această rezolvare are urmări dramatice. Anticipând faptul că atât agresorii din Centrul Vechi cât şi cel de la metrou vor fi prinşi, sunt bucuros să aflu ca până la publicarea acestui articol, acest lucru s-a întâmplat deja. Rămâne totuşi o întrebare grea; ce facem noi, "ceilalţi", în viaţa de zi cu zi, asistând la asemenea acte? poliţia şi simţul civic ne spun să intervenim. Instinctul nostru de apărare ne spune însă să nu o facem. Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, cu toţii ştim că sunt putini reprezentanţi ai autorităţilor în care putem avea încredere. În urmă cu câţiva ani, un individ mi-a trimis pe cap nişte interlopi să mă ameninţe. Erau 4 cefoşi tatuaţi şi mirosind a ciorbă şi a bere pe care mă mânca pur şi simplu să îi zbor prin geamuri, dar, m-am gândit însă la urmări. Eu, posesor de pistol cu glonţ dar singur, ei 4, la mine în birou, orice incident ar fi fost greu de dovedit a fi "legitimă apărare". Aşa că m-am prefăcut speriat, chiar dacă ştiu că dacă aş fi scos arma (pe care idioţii nici nu se gândeau că o am) ar fi fost suficient să trag un singur foc şi îi puneam pe toţi pe burtă. Dar a fost mai important pentru mine să rezolv ameninţarea de la sursă şi nu local. Aşa că, am adoptat tactica lui Musashi. M-am prefăcut speriat, am cerut un număr şă îi caut şi un răgaz scurt să rezolv problema. Ei au plecat satisfăcuţi, eu m-am dus direct la Poliţia Capitalei unde, am făcut plangere, am identificat "sursa", i-am identificat pe şaormari şi următoarea întâlnire cu ei a fost împrerună cu Poliţia la flagrant.. Nu a fost o rezolvare care să-mi liniştească egoul, dar a fost o rezolvare corectă şi uneori e bine să alegem calea de rezolvare care are cele mai mici consecinţe. Binenţeles, mi-am dorit ca după asta să ma mai caute vreunul. Acum, după plangerea la Poliţie, aş fi fost îndreptăţit să trag şi nu aş fi ezitat decât dacă s-ar fi întâmplat să fiu cu copilul. Dar nu m-au mai căutat, au renunţat la idee.

O concluzie pentru cele de mai sus ar fi că nu toţi oamenii sunt pregătiţi fizic şi mai ales psihic să iasă dintr-o situaţie de conflict, care, poate escalada în funcţie de cât de mare e egoul părţilor implicate şi insist asupra acestuia. Specific oamenilor care trăiesc la limita legii, "cocalarilor" cum li se mai spune, "egoul" este nu numai sursa marilor conflicte între interlopi dar şi elementul definitoriu al întregii lor existenţe. Ei nu-şi pot trăi viaţa decât în această piramidă în care singura inteligenţă care contează este cea a puterii fizice. Ei au întotdeauna "duşmani" şi fac mereu împrumut de putere de la tatuajele lor, lanţurile de aur şi eventual, de la grupul cu care se asociază. Sunt vizibili, detectabili după atitudine şi mai ales uşor de controlat dacă nu le combati egoul. Pentru că.. cel mai adesea, nu le place să scrie., scuze, nu vreau să fiu foarte subtil.

De aceea, eu personal (şi nu sunt singurul) consider că o creştere a autorităţii pe toate planurile este necesară pentru diminuarea fenomenului. Cei care au fost prin occident ştiu că nu ar fi bine să te dai la poliţiştii greci, la cei elveţieni sau la cei olandezi. Şi în România, singura discuţie preliminară înainte de încăuşare trebuie să fie "actul de identitate". Consecinţele pentru cei care nu se conformează nu trebuie să fie de ignorat. Prea uşor cădem în capcana "suportabilităţii". Această suprotabilitate, această prost înţeleasă "toleranţă" faţă de nerespectarea legii, ne-a adus unde suntem. Oamenii normali devin uşor, uşor minoritari în propria lor ţară. Şi de aceea, aşa cum spune şi Le Bon, un grup minoritar dezavantajat tinde să-şi impună propria autoritate şi să eludeze autroitatea majorităţii. Deci tindem să ne rezolvăm singuri problemele. Şi asta, uneori doare...

Un comentariu: