miercuri, 30 octombrie 2013

Angajat - Angajator - Bullshit

În anul 2005 era la mare modă următoarea întrebare la angajare: cum te vezi peste 5 ani? Și candidații se strofocau să găsească cel mai bun răspuns. Era în mod evident, o întrebare sterilă iar cei care o puneau erau ei înșiși nepregătiți pentru ce avea să urmeze. Încă de atunci, sau poate și mai devreme, mă obseda interesant de mult o ”vorbă” aruncată de cel mai în vogă sociolog american, Stephen Covey. Acesta spunea în cartea sa (7 habbits...) că epoca raportului angajat-angajator s-a dus.. Că în foarte scurt timp ”cooperarea” va lua efectiv locul angajării. Dacă în 2005 te angajai, șeful era ”stăpânul”. Teama era cultivată și cu siguranță aceasta este încă temeiul multor relații angajat-angajator. Eu sunt mai mult decât convins că de cele mai multe ori această teamă vine pe de o parte din pricina stresului cotidian (rate la bancă, amenințări de tot felul..) dar cel mai mult din pricina autodeterminării a lipsei unei conștiințe proprii a ceea ce ești, a ceea ce poți să faci. Trăim încă în epoca ”dependenței” dar curând, foarte curând, vom începe să învățăm teoria ”inter-dependenței”. Și asta e cu totul altceva. Nu mă mai poți asupri (tu angajator, pe mine sclav..) pentru că plec și rămâi baltă. În 2005 nu prea găseai oameni, astăzi nu prea mai găsești joburi, economia a căzut (dacă am avut vreodată vreuna). Revenind la dependență, suntem o nație și poate nu singura, care trăiește prin dependența de ceva sau cineva. Și cred cu convingere că asta este de fapt marea diferență dintre noi și elvețieni, de exemplu. Până la conștiința socială care nouă ne lipsește cu desăvârșire, ar trebui să lucrăm la conștiința individuală; cine sunt EU, ce sunt EU ce pot fi EU pentru ”ceilalți”? Și numai punând aceste întrebări putem trece mai departe. Astăzi oamenii se adună în grupuri generate de aceleași nevoi..Societatea toată este astăzi (mă refer evident la cea româneasca) la nivelul bazal al piramidei lui Maslow dacă e să facem suma nevoilor individuale ale celor care ”urlă” în piață. Și atunci, nu putem merge mai departe, vom rămâne ancorați în nevoile de baza, iar istoria ne-a pedepsit dându-ne comunismul, care a nivelat exact elementele care contau; ambiția personală, tendința spre performanța reala, DIFERENȚIEREA.. Generații întregi au crescut cu spiritul amputat și mulți dintre cei care mai sunt, printre care și părinții mei, cred ca ”era bine”. Doar pentru că ”altcineva” avea grijă de ei, (statul). Astăzi, statul este absolut impotent și în mod evident, nu mai poate avea grijă de nimeni, sau, doar de clasa politică care-l compune.”Restul” e condamnat!

Și dacă am crescut, îndobitocit de ideea că tot timpul ”cineva” trebuie SĂ-MI DEA, să aibă grijă de mine, de ce naiba aș pierde timp să învăț lucruri? de ce mi-aș pune problema auto-dezvoltării? Nu am bani? fac o grevă. Nu-mi convine ce mi se dă?- urlu, fac scandal, la un moment dat cineva îmi va da, sau pe teoria haosului, schimbând ceva, unii dintre noi vor ”ieși”mai bine, ”fuck the rest”.

Am avut o revelație! Nu există vârstă la care sa fii pierdut! Nu există o vârstă la care sa spui  ”e prea târziu”. În permanență poți face, învăța ceva, care să te ajute să mergi mai departe. Totul pleacă însă de la întrebările de mai sus, cine sunt, ce sunt, ce pot fi? În momentul în care ai început să faci asta, ești pe drumul cel bun. Ai scăpat de sclavie. Nu de sclavia la care te supune șeful, ci de sclavia propriei conștiințe care te obligă să te gândești că dacă șeful te dă afară nu mai ai ce să faci, mori de foame! Nimic mai neadevărat. Gândind astfel, a ajunge să lucrezi pentru stat ar trebui să fie socotită activitate onorifică, contribuție a ta, personală, la binele celorlalți. Nu, nu este așa. Și atunci, avem generații întregi de hoți! Toți ăia care lucrează la stat, cu excepția tuturor categoriilor de militari și servicii de urgență, a celor din învățământ și medicină, toți pot fi socotiți hoți. Din când în când mai apar pe la tv știri ca cea de acum câteva zile în care, nu știu ce comisie de supraveghere a pensiilor private a topit pe cadouri și prime câteva milioane de euro.. Cum se cheamă asta? Mă rog, nu asta e ideea acum ci individul. Deci, dacă eu mă întreb ce sunt, ce pot face îmi aleg destinul făcând ceea ce trebuie. Știu ce pot să fac, sunt conștient de valoarea mea ca individ, de competențele mele și ducându-mă la un interviu nu voi mai putea fi tratat ca sclav. Dacă sunt suficient de pregătit, atunci angajatorul nu-mi va face nicio favoare, vom începe o relație de inter-dependență.

Am trecut prin situații de tot felul, a fost un zbucium, până am înțeles cu adevărat că eu sunt singurul vinovat pentru falimentul firmelor mele. Un faliment nu vine numai dacă gândești necinstit. Falimentul vine sigur dacă nu gândești în termeni de inter-dependență. Să crezi că tu ești buricul pământului și știi tu tot ce trebuie să facă angajații tăi e greșit. Jack Welch și-a mutat biroul în mijlocul angajaților săi pentru a-i putea înțelege mai bine, pentru a putea învăța de la ei. Dar asta într-o societate în care individul se uită atent la nivelul competențelor sale, într-o societate în care diferențele se caută cu micrometrul, atât de tare e competiția. Dar ce mai mult decât competiția generează performanța? Nu există nimic mai tragic pentru o companie, decât să vezi angajați pe care nu-i interesează de unde vin banii. Acei angajați merită să-și piardă jobul, sunt plătiți degeaba. Intru într-o companie și văd zilnic doua angajate jucând ”bile”, (stupid games on the computer). 90% din timpul lor fac asta. Patronul e disperat să facă rost de bani. Râd și plâng în același timp. Au fost și angajatele mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am trecut printr-un faliment ca să pot să văd și să învăț asta. Falimentul nu e nimic rău, să fie clar! Dar e numai pentru cei puternici, atenție! Mă uit la prietenul meu, patronul și încerc să-mi dau seama cum să-l ajut. Nu știu! La un moment dat, va învăța pe pielea lui ca el nu e Dumnezeu. El are doar o oportunitate să-și exprime visele. Și să caute oameni capabili să i le împărtășească. Să învețe de la ei. DACĂ NU ARE CE ÎNVĂȚA nu e în filmul care contează. Nu are oamenii potriviți, se minte singur, va pierde pe mâna lui.

Am vise mari. Nu m-am temut niciodată să le împărtășesc celor din jurul meu. M-am bucurat adesea să întâlnesc oameni care să reacționeze, chiar să mă critice. Nu-mi plac leprele și nu-mi plac oamenii fără perspectivă. NU VOI MAI AVEA niciodată ”angajați”. Cu angajații nu ai ce să faci. Eu am nevoie de colaboratori. AM nevoie de oameni care să vină cu competențele lor alături de ale mele și împreună să izbândim. În egala măsura, un ”patron”incapabil să-și pună pe tapet direcția, obiectivele, pentru ca ceilalți să le înțeleagă, nu merită altceva decât ”angajați”. E plin pământul de angajați. Dornici să le spui ce să facă..cum să facă și să vină în ziua de salariu, să-ți ceară leafa, și pe care sa-i doară-n cur de unde vii tu cu banii. Cine se aseamănă se adună, spune o veche zicală românească. Și nu este nimic mai adevărat. Dumnezeu ne-a dat cel mai perfect plan de management, de.. inter-dependență. Pe El însuși, adică pe noi, indivizii, în carne și oase. Fiecare organ din corpul nostru lucrează fără greș, nu există niciun organ în plus, sau în minus, niciun os în plus sau în minus. Orice organizație ar trebui sa lucreze după acest model, dar este clar, utopic. O astfel de organizație nu ar mai avea nevoie de manageri. Culmea, cele mai de succes organizații sunt acelea în care managerii se bazează pe creativitatea și suportul nerestricționat al celor care le compun.Nu te poți angaja la Google (apropos, cea mai de succes organizație din lume) dacă te duci acolo să întrebi ce salariu îți vor da, care este programul. Te duci acolo ca să fii parte din cea mai de succes organizație, restul e poveste, o poveste frumoasă. Cum ar fi, dacă ai avea o firmă în care ”partenerii” tăi ar fi interesați de clienții tăi, cum ar fi dacă cei cu care lucrezi, oamenii din organizația ta ar veni la tine să-ți propună linii de business, sau să te întrebe cum puteți dezvolta împreuna organizația?
Astfel de organizații nu se pot face cu oameni care și-au atins gradul de suficiență. Sau cu oameni care numai țipă și urlă că ”nu au”, că ”nu li se dă”.  Dacă nu aș fi făcut toate greșelile personale din lume, dacă nu aș fi dat faliment, nu aș fi văzut niciodată aceste lucruri. Și Doamne, îți mulțumesc!

În rest? totul e o păcăleală! Angajezi ”angajați”.. ei îți iau salariul mic pe care-l dai, sau mare, după caz.. Într-o zi tu vei da faliment și nu-i vei mai putea plăti și ei toți, te vor pune la zid, în timp ce tu vei spera că.. iertându-le atâta timp incompetența ei iți vor fi recunoscători pentru ce ”a fost”. Greșit! Din momentul acela tu nu mai reprezinți decât individul care le-a periclitat liniștea și bunul mers al lucrurilor, ești condamnat!

Dacă eu ar trebui să mă angajez din nou astăzi și cineva m-ar întreba ”cum te vezi peste 5 ani?” I-aș spune că răspunsul meu ar fi relevant pentru ei numai în situația în care planul lor pentru următorii 5 ani mi-ar oferi o perspectivă în acord cu toate competențele mele dobândite și cu cele pe care aș putea să le dobândesc. Dacă astăzi ar veni cineva la mine să-l angajez, mai întâi i-aș povesti cine sunt, ce sunt, ce vreau sa fac și l-as întreba deschis ce ar putea să facă el pentru ca eu să-mi ating obiectivul și ce aș putea sa fac eu pentru ca el să-și atingă obiectivele lui. Dacă răspunsurile noastre sincere se împletesc într-o direcție win/win, atunci vom fi parteneri, precum ficatul și cu splina, în același corp. Altfel, voi găsi întotdeauna ”angajați” care vor ști întotdeauna ce să facă pentru a munci mult mai puțin decât îi plătesc eu . :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu