joi, 26 ianuarie 2012

Romanii și vaicareala

Ca și cum.. nu (doar) noi am fi responsabili pentru ce ni se întâmplă.. TOTUL ține de noi. revin la nația japoneză și mă întreb: oare ei n-or avea zapezi? Cum de reușesc ei să treacă (ținând fruntea sus) peste orice i-ar lovi? Mă uitam ieri la un..șofer de tir, care se uita (din mașină) cum jandarmii îl deszăpezesc, și reporterul îl întreba ”dar dumneavoastră de ce nu coborâți să-i ajutați?”.. Și idiotul spune zâmbind:” dar pe mine cine m-ajută doamnă”?
Nu știu dacă să râd sau sa plâng! dar ăștia suntem, despre ce vorbim? Nu avem niciun pic de disciplină, de demnitate, de curaj, de inteligență. Și aș putea sa scriu cel puțin încă 4 rânduri despre ce ”nu avem”. Nici măcar mândria cu care ne lăudăm nu e de fapt adevărata mândrie, ci e un soi de orgoliu prostesc, același pentru care sărim la bătaie din mașină, fără să ținem cont de consecințe. Asta nu e ”mândrie”, asta e prostie, cruntă.

Avem zăpezi și an de an avem aceleași probleme cu zăpada, deszăpezirea și autoritățile. Avem inundații în fiecare an și în fiecare an începem elaborarea unei strategii.. pe termen lung cu privire la prevenirea acestora. Numai că aceasta încetează de îndată ce încetează și inundațiile :) Și așa am devenit noi ca nație, dependenți de crize. Cred că nici n-am putea să trăim fără o criză. Nu știu dacă nu cumva ne-am plictisi dacă.. (să zicem) autoritățile chiar și-ar face treaba, sau.. dacă n-am mai avea zăpezi și inundații. Cred ca am face cu toții, diabet, pe sistem nervos. Nu! Nouă ne este bine așa! Să ne văicărim, să înjurăm, să dăm vina pe cineva!

Momentan.. Băsescu e capul de afiș și.. cred că și lui îi place un pic să fie înjurat, asta îi arată că nu generează indiferența (care e mult mai gravă!). Însă, de 23 de ani noi înjurăm pe cineva, dar nu schimbăm nimic. Stephen Covey spune magistral că.. ”dacă vrei să hrănești pe cineva, îi dai un pește, dar dacă vrei să îl ajuți cu adevărat, îl înveți să pescuiască”! Ei bine, eu cred că noi, chiar și după ce a crăpat și Ceaușescu, stăm cu gurile căscate, așteptând să ne pice un ”pește” și răspundem cu grație la experimentul lui Pavlov, salivând, în așteptarea hranei, (pentru că din punct de vedere al inteligenței, unii câini sunt mult mai inteligenți decât noi), în timp ce corzile vocale ne sunt legate direct de stomac, pe sistemul ghiorlăie acesta, hai să țipăm de foame. Unii câini, sunt convins, ar face până la urmă o conexiune primară, încercând să se abțină de la a mai saliva, în așteptarea hranei,  măcar pentru a-l păcăli pe Pavlov. (numai că acesta n-a trăit suficient de mult pentru a ajunge să descopere și asta) :)) În fine, spuneam că de 23 de ani, repetăm la nesfârșit același lucru, fără să încercăm, măcar o dată, să schimbăm abordarea. Este incredibil pentru mine cum un om aflat la mii de kilometri distanță de Romania, ( Dr. Stephen Covey n.r.) a reușit să surprindă într-o carte magistrală (The 7 habbits of the highly effectrive people) esența salvării unei națiuni. Sunt convins că dacă în loc să căscăm gura la Jeffrey Franks, l-am chema pe Stephen Covey să facă seminarii publice, n-am mai avea nevoie de FMI. Dar acest lucru nu este posibil, așa că, sunt convins că vom continua pentru încă fooooarteeee.. mulți ani, să ne văităm că peștele e mic, e stricat, nu ne ajunge, sau orice altceva, fără să ne gândim că ar trebui să umblăm la undiță pentru a schimba ceva. Nu! Noi .. batem și înjurăm peștele!

Un alt element care în mod logic îmi spune că e ceva în neregulă cu ”undița” noastră, este faptul că.. așa cum tot Covey spunea, noi suntem ceea ce alegem să fim, în cercul nostru de influență. De la zugrav la profesor, fiecare dintre noi putem influența mediul în care trăim. Cel mai bun lucru pe care noi îl putem oferi celor din jurul nostru (începând cu cei dragi) suntem doar noi înșine! Cu cât suntem mai buni, cu atât mai puternică va fi influența noastră, în cercul nostru... Dar nu putem face asta! Pentru că suntem mult prea centrați pe ”a avea”, decât pe ”a face”. de a face, în sensul dezvoltării personale. Eu nu am auzit vreodată un politician român care să vrea sa schimbe ceva la el însuși. Toți spun în cor același lucru; ”VOI trebuie să vă schimbați- așteptările, obiceiurile, etc- astfel încât să ne meritați”. Și noi totuși îi votăm ca orbeții! Și astfel, vom continua să alegem personaje care ne arată ”pești” frumoși, (tocmai buni pentru gurile noastre căscate), vom continua să înjurăm peștele și să-l batem  (că nu e mare, că are oase, etc..) dar vom continua să folosim aceeași undiță, în timp ce japonezii se satură de pește. Pentru că ei au învățat (bine) că dacă ceva este în neregulă cu peștele, fie undița e stricată, fie ”balta” are o problemă. Din păcate, cei mai inteligenți dintre noi, au părăsit deja ”balta” noastră, înțelegând că undița noastră nu poate fi schimbată în viitorul apropiat.

Nu ne putem schimba! Nu putem face nimic bun!Pentru că.. dacă în fruntea noastră ajung oameni ca basescu, vanghelie, pinalti, hrebenciuc, irina loghin, crin halaciu, anghel iordănescu, eba, igaș, și mulți, mulți alțiii.. șansele să schimbăm ceva pentru copii noștri sunt egale cu posibilitatea de a câștiga toți, în același timp, la 6 din 49.

Aș dori să fac o precizare importantă,(zic eu!..). Ați observat poate, că adesea folosesc persoana I-a plural și nu a doua.. Asta pentru ca deși eu însumi gândesc diferit, fac parte din nația asta de rahat și sunt convins ca un japonez ar accepta asta, dacă ar înțelege că nu poate schimba acest lucru. La fel și eu! Fac ce îmi stă mie în putință să fac; încerc să schimb cât mai mult (acolo unde pot schimba), accept lucrurile pe care nu le mai pot schimba (și nu mă văicăresc), încerc să devin mai bun în ceea ce fac (ca să le pot oferi celor dragi mie cât mai multă valoare) dar nu în ultimul rând.. obiectivul meu principal este să o învăț pe fiica mea să ”pescuiască” cum trebuie. Abia de aici încolo intervine destinul! dacă mergem pe autostradă cu ochii închiși și ne lovește o mașină, nu putem spune că a fost ”destinul”, deși știu mulți care ar face-o, și ăștia sunt aceia care o dată pe an se calcă în picioare să atingă niște moaște și în restul timpului se văicăresc, fără ca măcar unul să se gândească ce a făcut în viața lui acel Sfânt, fără să ia în calcul că acel om a făcut ceva deosebit cu adevărat, în cercul său de influență și că dacă ar fi fost ca ei.. nu ar fi ajuns un sfânt..Nu vreau să spun prin asta că eu măcar vreo secundă aș tinde să devin un sfânt, dar sunt convins că numai gândind (și făcând) cum spune Covey aș avea o șansă să îi ofer un destin fiicei mele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu